O nouă soluție favorabilă obținută de avocații D&B David și Baias într-o speță legată de materia impozitului pe profit, TVA-ului și impozitului pe veniturile nerezidenților

Una dintre echipele de avocați specializați în litigii fiscale din cadrul D&B David și Baias, societatea de avocatură corespondentă PwC în România, a reprezentat cu succes, în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, unul dintre cele mai mari grupuri multinaționale din industria auto.  
 
Prin soluția recent pronunțată, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul formulat de ANAF, validând în acest fel soluția instanței de fond care, într-o cauză complexă care a implicat 15 spețe și  în urma administrării unui amplu probatoriu cuprinzând înscrisuri și un raport de expertiză în specialitatea fiscalitate întocmit de o comisie de trei experți, a cenzurat impunerea realizată de organele fiscale.

 
“Soluția Instanței Supreme confirmă nelegalitatea abordărilor rigide și formaliste ale ANAF care a ignorat probele administrate în inspecția fiscală și în faza administrativă, respectiv, documentele contabile, dar și celelalte documente suport prezentate de contribuabil, prin invocarea unor pretinse deficiențe de ordin formal, nereglementate, în detrimentul substanței economice pe care acestea o dovedeau. Au fost, astfel, cenzurate constatările incomplete și, deci, nelegale ale ANAF de fundamentare a impunerii prin raportare exclusivă la unele criterii formale neprevăzute de lege, Înalta Curte poziționându-se într-o manieră neechivocă în favoarea nevoii depășirii aliniamentului formalist în analiza faptelor și, deci, aplicării legii fiscale prin raportare la situația de fapt determinată de ansamblul dovezilor prezentate în cauzele deduse judecății”, a declarat Mihail Boian, Avocat Partener în cadrul practicii de litigii fiscale a D&B David și Baias.
 
Una dintre problematicile dezlegate de instanțe a vizat pierderile tehnologice aferente procesului tehnologic al companiei, în contextul exercitării dreptului de deducere a cheltuielilor la calculul impozitului pe profit. Din această perspectivă, echipa de inspecție fiscală a condiționat deducerea cheltuielii de o serie de condiții ce țin de forma normei de consum și modalitatea de determinare a acesteia (e.g. determinări cantitative pe baza fișelor tehnologice pe fiecare produs în parte care să cuprindă denumirea produsului, caracteristicile acestuia, fazele operațiunii de prelucrare, utilajele utilizate pentru realizarea operațiunilor respective, consumurile pe o unitate de produs specifice fiecărei faze), care însă excedă cadrului legal fiscal. În acest sens, instanțele de judecată au conchis că, din moment ce legea fiscală nu impune nicio cerință de formă, elaborarea cuprinsului notei de consum, dar și a parametrilor utilizați este, așadar, lăsat la latitudinea contribuabililor, cu condiția ca acesta să permită organelor fiscale identificarea, într-o abordare rezonabilă, a indicatorilor relevanți prin raportare la particularitățile procesului de producție.  
 
O altă problematică analizată de instanța a vizat aplicarea defectuoasă a normei anti abuz reglementate de art. 11 alin. 1 Cod fiscal, în privința unor cheltuieli înregistrate de companie cu scăderile din gestiunea sa a unor bunuri vândute. Pornind de la împrejurarea că o parte din documente justificative au fost întocmite manual, organele fiscale nu au luat în considerare operațiunile economice întrucât acestea n-ar fi avut substanță economică, respectiv, că ar denatura profitul impozabil prin înregistrarea de cheltuieli aferente ieșirilor de stocuri și, astfel, au negat dreptul la deducere a acestora. Și în această speță, instanța de judecată a analizat probatoriul prezentat în justificarea scăderilor din gestiune care au fost anterior ignorate de echipa de inspecție fiscală și, constatând realitatea și substanța operațiunilor economice din spatele acestora (i.e. înregistrarea scăderii din gestiune aferente vânzării produselor finite), a constatat lipsa de aplicabilitate a normei antiabuz și a procedat la aplicarea regulii generale de deductibilitate a cheltuielilor prevăzute de art. 21 Cod fiscal, conchizând asupra caracterului deductibil al acestora. Astfel, indiferent de întocmirea manuală a unora dintre documentele justificative (ca o consecință a unei uzanțe particulare determinate de limitările programului de contabilitate), cuprinsul acestora dovedea că acele cheltuielile sunt aferente scăderii din gestiune a produselor vândute în exercitarea obiectului de activitate al companiei. Astfel, în mod particular instanța reține că chiar și în situația în care ar exista erori la înregistrarea acestor descărcări manuale din gestiunea Societății, atât timp cât comisia de experți a putut determina cert cantitățile descărcate pe această tranzacție, stabilind caracterul real al acestor descărcări, și organele fiscale erau obligate să accepte ca reprezentând documente justificative facturile întocmite manual de contribuabil și ca atare să constate conținutul economic al tranzacției.
 
O ultimă problematică dedusă judecății a vizat corecta încadrare a veniturilor achitate de contribuabil către o serie de companii nerezidente, respectiv calificarea acestora ca fiind aferente unor servicii de cercetare-dezvoltare taxabile în statul de rezidență al prestatorului sau  redevențe pentru achiziția de know-how, taxabile în România. Și în această speță, instanța a aplicat principiile mai sus menționate și, prin raportare la drepturile și obligațiile contractuale efectiv derulate între părți în baza probatoriului administrat, a conchis că aceste venituri nu pot să reprezinte redevențe care ar presupune transferul de know-how și experiență pentru a fi utilizate de cealaltă parte în interes propriu, ci vor fi considerate ca reprezentând prestări de servicii care presupun executarea unor lucrări specifice cu cunoștințele prestatorului. În motivarea sa instanța supremă reține în mod expres incidența comentariilor art. 12 din Convenția Model OCDE, respectiv faptul că în cazul contractelor de servicii, furnizorul se angajează să presteze servicii care solicită cunoștințele de specialitate, aptitudini sau expertiză, dar nu transferă astfel de cunoștințe de specialitate, abilități sau expertiza unor terțe părți.  În aceste condiții, constatând că în speță obiectul contractelor încheiate cu societățile nerezidente nu a constat în cedarea cunoștințelor și a experienței în favoarea rezidentului român, ci a constat exclusiv în utilizarea de către prestatori a experienței lor în efectuarea unor lucrări de cercetare-dezvoltare în beneficiul companiei din România, astfel această tranzacție nu poate reprezenta un transfer de know-how.  Din nou, cenzurarea constatărilor ANAF a fost ocazionată de analizarea detaliată și valorificarea temeinică a probatoriului administrat.
 
”Soluția Înaltei Curți confirmă că regula anti-abuz, utilizată în exces în ultima perioadă de organele de inspecție fiscală, nu poate fi aplicată în situații în care contribuabilul deține documente care demonstrează scopul economic al tranzacțiilor desfășurate, indiferent dacă, din perspectiva organelor de inspecție, nivelul de documentare al respectivelor tranzacții este insuficient sau chiar eronat. De asemenea, Instanța Supremă a confirmat că diferența dintre redevențe și servicii trebuie analizată pe baza documentelor deținute de contribuabil, inclusiv pe baza prevederilor contractuale, ținând cont în același timp de Comentariile OCDE la Convenția Model”, a conchis Monica Vîrza, Director Taxe directe, PwC România.
 
Echipa de avocați ai D&B David și Baias a fost formată din Mihail Boian, Partener și Andreea Stoica, Avocat Senior, iar cea a PwC România a fost formată din Ionuț Simion, Partener, și Monica Vîrza, Director.