CCR discută sesizarea președintului Nicușor Dan în legătură cu Legea privind drepturile copilului

Curtea Constituțională a României discută, miercuri, sesizarea președintelui Nicușor Dan în legătură cu actul normativ pentru modificarea și completarea Legii privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în care acesta evocă o eventuală dublă sancționare și lipsa implicării familiei în consilierea psihologică sau plasamentul minorului.

Legea, care are ca obiect de reglementare intervenții asupra Legii 272/2004, vizează: modificarea art. 84 alin. (4) și (5), prin care participarea copilului la consilierea psihologică devine obligatorie prin efectul legii, fără a mai fi condiționată de acordul parental; introducerea unei noi soluții legislative la art. 84 alin. (6), prin care se incriminează ca infracțiune nerespectarea de către părinți sau reprezentantul legal a obligațiilor prevăzute la alin. (3) sau alin. (4) și se asimilează nerespectarea alin. (4) cu infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești; modificarea integrală a art. 86, prin extinderea criteriilor de dispunere a plasamentului într-un serviciu de tip rezidențial specializat și instituirea obligației direcțiilor de asistență socială și protecția copilului de a înființa cel puțin un serviciu de tip rezidențial pentru copiii care au săvârșit fapte penale și nu răspund penal.

Șeful statului artă în sesizare că agentul constatator al contravenției nu are competența de a aprecia dacă fapta constituie infracțiune - aceasta aparține organelor de urmărire penală. În absența unei norme clare și previzibile, organul de urmărire penală și agentul constatator pot acționa în paralel față de aceeași persoană pentru aceeași faptă, niciun mecanism legal din legea criticată neprevenind această suprapunere.

Președintele evocă și dreptul european.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa constantă că principiul 'ne bis in idem' operează ori de câte ori o persoană este sancționată de două ori pentru aceeași faptă, indiferent de calificarea formală (penală sau contravențională) a sancțiunilor aplicate.

Această dualitate normativă creează, în mod structural, premisa încălcării principiului 'ne bis in idem', întrucât autoritățile competente - agentul constatator al contravenției, pe de o parte, și organele de urmărire penală, pe de altă parte - ar putea acționa în paralel sau succesiv în temeiul celor două norme concurente, nicio dispoziție legală din legea criticată nestabilind care normă prevalează. Legiuitorul era obligat fie să abroge expres norma contravențională, fie să introducă o clauză de non-concurență clară, ceea ce nu a făcut, precizează sesizarea.

Șeful statului arată că art. 84 alin. (3) din Legea 272/2004, rămas nemodificat, instituie obligația de a participa la programele speciale de consiliere psihologică exclusiv în sarcina părinților copilului. Norma nu face nicio referire la reprezentantul legal, altul decât părintele.

Or, prin art. I pct. 2 din legea criticată, se introduce un nou alineat la art. 84, alin. (6), care, în teza I, incriminează penal nerespectarea alin. (3) de către 'părinți sau reprezentantul legal', extinzând sfera subiectului activ la o categorie de persoane față de care norma de bază nu instituie nicio obligație corespunzătoare.

Art. 84 alin. (4), în noua redactare, adaugă șeful statului, prevede obligația copilului de a participa la programele speciale de consiliere psihologică organizate de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sau de alte instituții de specialitate publice sau private, dacă instanța nu dispune altfel, iar alin. (5) prevede că această măsură poate fi dispusă de instanță. Norma vizează, prin definiție, copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și nu răspunde penal - ipoteză reglementată de Capitolul V al Legii 272/2004.

Or, un minor care nu răspunde penal nu poate constitui subiect activ al niciunei infracțiuni. Minoritatea reprezintă o cauză de neimputabilitate în temeiul art. 27 din Codul penal, potrivit căruia: 'Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal'.

Totodată, se precizează în sesizare, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea 272/2004, în forma în vigoare: 'Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie'.

Această dispoziție are o valoare normativă de prim rang în economia legii: legiuitorul a ales să definească interesul superior al copilului ca incluzând, în mod explicit și necesar, dreptul copilului la viața de familie. Viața de familie nu este, în sensul Legii nr. 272/2004, un element exterior sau adiacent interesului superior al copilului - ea este parte constitutivă a acestuia. Consecința normativă directă este că orice măsură care exclude familia din viața copilului sau din procesul decizional care îl privește aduce atingere, prin definiție, interesului superior al copilului, în absența unor circumstanțe excepționale temeinic justificate.

Eliminarea acordului parental din art. 84 alin. (4) prin legea criticată creează, prin urmare, o contradicție internă ireconciliabilă în cuprinsul aceleiași legi: norma specială nouă golește de conținut normele de principiu de la art. 2 alin. (2), (3), (4) și (5), fără a le abroga și fără a justifica această derogare printr-o dispoziție expresă, se menționează în sesizare.

De asemenea, eliminarea acordului parental din art. 84 alin. (4) și impunerea prin lege a participării copilului la consiliere psihologică, arată Nicușor Dan, transformă o măsură de protecție într-o obligație de constrângere impusă fără implicarea familiei. Aceasta contravine în mod direct scopului declarat al capitolului în care se inserează norma: dacă scopul este protecția copilului, aceasta se realizează prin familie sau împreună cu familia. În acest caz, excluderea acordului parental din mecanismul decizional nu poate fi calificată ca o măsură de protecție, ci ca una de intervenție unilaterală și coercitivă a statului în viața de familie.

Norma actuală a art. 86 alin. (1) din Legea 272/2004, în forma în vigoare anterior legii criticate, condiționează dispunerea plasamentului de împrejurarea că fapta săvârșită de copilul care nu răspunde penal 'prezintă un grad ridicat de pericol social'.

Această cerință a gradului ridicat de pericol social constituie, în dreptul român, un prag calitativ clar: sunt vizate faptele de o gravitate deosebită, de tipul omorului, tâlhăriei, violului sau altor infracțiuni grave, pentru care impactul social și riscul de recidivă justifică o intervenție mai susținută a statului în privința copilului.

Legea criticată adaugă la acest prag calitativ și sintagma 'sau acesta a săvârșit o faptă cu violență', extinzând astfel în mod dramatic sfera de aplicare a plasamentului rezidențial. Astfel, arată sesizarea, noțiunea de violență nu se limitează la violența fizică de intensitate ridicată. Violența poate fi și violență verbală sau psihologică, modalitate alternativă de săvârșire recunoscută în cadrul mai multor infracțiuni. Prin urmare, în sfera de aplicare a noii norme vor intra și copiii care au săvârșit fapte de un pericol social extrem de redus, cum ar fi amenințare, lovire sau alte violențe, tulburare a ordinii și liniștii publice.

Or, arată sesizarea, plasamentul rezidențial - care implică separarea copilului de familie și internarea sa într-un serviciu specializat - nu poate fi o reacție proporțională față de un minor care a amenințat verbal sau a îmbrâncit o altă persoană.

'Diferența de tratament față de regimul anterior (care impunea un grad ridicat de pericol social) este flagrantă și lipsită de justificare rațională, violând principiul proporționalității consacrat de art. 53 din Constituție și principiul interesului superior al copilului consacrat de art. 49 alin. (1) din Constituție și de art. 3 din Convenția ONU privind drepturile copilului', punctează președintele.

Concret, susține Nicușor Dan, extinderea măsurii plasamentului rezidențial la orice faptă cu violență, indiferent de gravitatea ei concretă și fără a distinge după natura și intensitatea violenței, depășește cu mult scopul legitim al legii și nu poate fi considerată o măsură necesară și proporțională, cu atât mai mult cu cât ea privește copiii care nu răspund penal și față de care legiuitorul este obligat constituțional să reglementeze măsuri de protecție, nu de sancționare.