Câteva “mituri” vehiculate de unele segmente politice și din administrație

Au apărut din ce în ce mai des în ultimul timp analize și poziții care susțin, în esență, că:

(1) România ar avea, de fapt, prea puțini angajați/funcționari publici, nu prea mulți;

(2) cheltuielile publice ale României ar fi mai degrabă mici pe ansamblu, nu excesive și, deci, nu se poate face mare lucru în privința lor, acestea trebuind chiar mărite semnificativ. având in vedere nevoile în creștere, și  

(3) prin urmare, problemele bugetare și administrative ale României nu ar ține în vreo măsură importantă de vreo supradimensionare și cine știe ce excese de cheltuieli în zona publică, ci mai degrabă de impozitarea prea mică per total, neputându-se pretinde servicii publice de calitatea celor din „Vest” dacă nu se și contribuie și cheltuie ca în „Vest”.

In sprijinul ideilor/pozițiilor de mai sus se invocă statistici Eurostat sau OECD care arată, într-adevăr, că:

(a) ponderea personalului din sectorul public românesc în total populație ar fi sub media UE (deci, majoritatea statelor UE ar avea mai mulți funcționari publici pro-rata decât noi raportat la populație);

(b) ponderea angajaților din sectorul public românesc comparativ cu totalul de angajați s-ar situa, și ea, în partea a doua a clasamentului în interiorul Uniunii Europene (deci, majoritatea statelor UE ar avea proporțional mai mulți funcționari publici decât noi și față de restul forței de muncă); și

(c) ponderea bugetului României în PIB este de aproximativ 30-31%, de asemenea sub media UE de aprox. 46% (deci, faptul că s-a cheltuit anul trecut de către stat echivalentul a 9,3% din PIB în plus, cât a fost deficitul bugetar, ar ține mult mai mult de nevoile standard ale unui stat european, decât de excesele politicienilor nimeriți la butoane în perioada respectivă).

Or, trebuie înțeles bine că analize/statistici precum cele de mai sus, privite separat, pot fi foarte înșelătoare cu privire la mixul de reforme de care România are nevoie și la importanța ordinii cronologice a acestora pentru că exclud din peisaj două mari probleme.

O primă mare problemă ține de ocolirea totală sau aproape totală a chestiunii calității (inclusiv moralității) foarte multor activități și mecanisme ale sectorului public românesc actual și a faptului că aceasta (calitatea) nu depinde nici pe departe proporțional nici de fondurile alocate, nici de numărul angajaților/funcționarilor publici.

Practic, analizele respective se poziționează ca și cum nu ar conta că în echipajul unei nave ar fi angajate multe persoane care nu au fost niciodată pe „mare” sau că tipurile de posturi ocupate nu ar fi corelate cu necesitățile efective ale navei, ci doar că numărul lor total ar fi cât al unui echipaj normal. Sau că nu ar conta că unele segmente din echipaj s-ar comporta mai degrabă ca niște „pirați”, decât ca angajați plătiți să deservească bunul mers al „navei” și pasagerilor acesteia.

Sau, mai concret, că nu ar conta că numeroase primării din România au mult mai mulți angajați decât altele care administrează mai bine populații similare.

Sau că sunt destule spitale în România care au de 3-4 ori mai multi angajați decât pacienți lunar sau au chirurgi care operează de maxim 2-3 ori pe lună, în timp ce în alte spitale sunt cadre medicale care fac infarct în gardă.

Sau că sunt destule licee care nu au mai dat absolvenți cu bacalaureat de peste 15 ani.

Sau că în multe judete din România sunt mai multi ofițeri de poliție la poliția animalelor decât la antidrog sau la “economic”. Sau, cu caracter mai general, că aproape toate departamentele și corpurile profesionale care au atribuții în verificarea respectării legii sau în aplicarea ei in țară (inclusiv la nivel de procurori și judecatori) sunt subdimensionate, în timp ce multe altele etalează „mega” organigrame, pe lângă numeroase concursuri de formă sau numiri pe poziții de decizie ale unor persoane care au luat bacalaureatul după vârsta de 35 de ani sau au excelat în viață doar la videochat.

Sau că nu ar conta că se construiesc unele drumuri județene aproape la preț de autostradă. Sau că se fac cu banii publici și parcuri orășenești în păduri, precum și stadioane și grădinițe în localități cu 10-15 copii.

Sau că se dau prime de zeci de mii de euro la pensionarea din unele instituții și companii de stat, mii de pensii foarte mari de la 47-48 de ani, precum și multe sporuri financiare pentru lucruri care ar uimi europeanul mediu. Sau că salariul mediu net din sectorul public este cu peste 20% mai mare decât cel din privat.

Sau că segmente mari de români știu din experiență directă că nivelul de corupție este în continuare mare în numeroase zone de activități publice etc.

Desigur, în orice discuție pe astfel de subiecte sunt și nuanțe importante de făcut.

De exemplu, oricine a lucrat mai mult cu administrația publică știe că în majoritatea instituțiilor publice din România sunt, de fapt, segmente semnificative de oameni competenți și dintre care, destui, cu un ritm de lucru intens. Nu trebuie deloc subestimată nici complexitatea agregată a activității zilnice a unui stat în lumea actuală. (aceasta fiind foarte mare).

Dar oricine a lucrat sau are contact regulat cu administrația publică știe și că segmentele care nu fac nimic sau care chiar pot greva intenționat eficiența celorlalți sau a sectorului privat sunt semnificative și ele la noi. Nu este deloc cazul tuturor instituțiilor publice, dar multe se încadrează în situațiile de mai sus.

Discuția cu privire la calitatea (inclusiv moralitatea) activităților și mecanismelor concrete ale sectorului public este, astfel, esențială și nu trebuie niciodată ruptă de analiza statisticilor de mai sus.

De altfel, este evident din ultimii 20 ani că mărirea enormă a cheltuielilor bugetare în România (inclusiv cu vreo 5% ca cifra absolută în plus dintr-un PIB mult mai mare) și creșterea cu 60% a aparatului bugetar (deși au plecat câteva milioane de români din țară și s-a trecut și la ceva digitalizare) a avut un efect mult mai mic proporțional asupra calității, moralității și volumului activităților sectorului public din România.

Orice persoană rezonabilă poate înțelege ușor și că dublarea sau triplarea salariului unui incompetent nu-l transformă într-un competent, ci doar într-un incompetent foarte bine platit. La indolență, situatia e mai nuanțată, dar este clar pentru foarte mulți români din viața de zi cu zi că sunt destule persoane la diverse autorități publice pentru care simpla mărire semnificativă de venituri nu a dus la niciun plus de efort sau de bunăvoință în activitate, ci, la unii, doar la un plus de aroganță.

Cu alte cuvinte, chiar dacă statisticile invocate mai sus ar privi situatii cu adevărat comparabile (și ajung și la asta), este evident la firul ierbii pentru mai toți românii că nevoile de reformă în sectorul public sunt, de fapt, vaste, mult mai mari decât sugerează analizele respective. Numeroși români le văd deja ca fiind strigătoare la cer.

A doua mare problemă a pozițiilor și statisticilor de mai sus ține de faptul că acestea pot fi foarte înșelătoare chiar pe fond.

Pentru o apreciere cât mai corectă a relevanței lor, este, astfel, important să avem în vedere câteva aspecte care nu apar deloc sau apar doar marginal în analizele la care m-am referit la început.

În primul rând, este important de lămurit ce consideră statisticile respective ca ar fi „angajați ai sectorului public” și pe ce anume. Aceasta cu atât mai mult, cu cât nu prea vin auditori străini să numere luni de zile pe la noi, raportările interne fiind baza calculelor respective, iar metodologiile statistice nu sunt chiar așa de bine armonizate cum tindem să credem[i].

De exemplu, este foarte neclar în ce măsură angajații companiilor controlate de stat, județe sau primării sunt raportați sau nu. Diversele metodologii disponibile[ii] și unele discuții pe marginea lor sugerează că nu se raportează deloc sau se raportează cu totul parțial (și că și în cazul în care și alte țări ar proceda similar, majoritatea ar avea mult mai puține ineficiențe la nivelul unor astfel de companii decât noi).

Statistica[iii] de pe site-ul actual al Ministerului Finanțelor cu „salariați bugetari” (care număra la sfârșitul lunii aprilie 2025 puțin peste 1.306.000 poziții ocupate) cu siguranță nu ia în calcul personalul companiilor municipale, județene sau de stat. Nu ia, de altfel, în calcul nici o serie întreagă de instituții publice (aspect evident din lecturarea celor prinse în tabelul de raportare respectiv). Și terminologia folosită pe site de „salariați bugetari” (și detaliată în fișier ca reprezentând „Numărul de posturi ocupate în instituțiile și autoritățile publice în luna aprilie”) este suspectă.

Poate are legătură cu faptul că în România există foarte multe situații în care se lucrează pe bază de contracte de prestări servicii reînnoite regulat (mă refer doar la cele care privesc situații cvasiidentice ca activitate cu cele ale unui angajat permanent). În marea majoritate a cazurilor respective, contractele se încheie prin negociere directă, nedepășindu-se pragul valoric care necesită organizarea de licitații. Atât timp cât relația cu șeful instituției este bună, colaborarea poate continua durate îndelungate.

Deși o parte din colaborările respective sunt, foarte probabil, necesare și utile, sunt destule altele pentru care, iarăși foarte probabil, nu este deloc cazul.

Dar aspectul mai important pentru discuția de față este acela că numeroasele situații respective nu apar pur și simplu în statisticile de „angajați” ai sectorului public românesc, reducând artificial mărimea acestuia.

Mai sunt si alte tipuri de situații și de contracte în care modul de raportare este cel puțin neclar sau potențial înșelător statistic.

Un aspect important de reținut este, deci, acela că ce se vehiculează că ar fi sectorul public la noi este sub realitatea efectivă față de ce înțelege omul obișnuit prin acesta și, foarte probabil, cu mult.

Un alt aspect de avut în vedere este acela că statisticile respective nu arată, oricum, situația suficient de granular, putând exista între țări diferențe enorme și fără noimă de angajați pe unele domenii față de altele.

În orice caz, o discuție de bună credință pe acest subiect din partea politicului ar putea fi ușor finalizată printr-un audit independent pe subiect. Beneficiile ar depăși cu mult costul. Ar fi utilă și o obligare permanentă a tuturor entităților finanțate direct sau indirect din taxe sau diverse contribuții de a publica lunar situația exactă pe o serie de indicatori (cu sancțiuni mari în caz de nerespectare sau de informații incorecte). Adică, este un aspect destul de ușor de lămurit cu totul, dacă există onestitate pe subiect.

În al doilea rând, atunci când comparăm ponderea angajaților publici în total populație, este important să clarificăm și ce „populație” se ia în calcul. Și aici ceața metodologiilor statistice este destul de mare, regula privind populația rezidentă efectiv, dar permițându-se statelor membre UE și raportări bazate pe rezidența legală (mai puțin unele situații) etc.

Or, dacă se ia în calcul numărul de buletine/cărți de identitate și de acte de rezidență emise și se deduc doar cei cu documente de reședință finalizate în alte state UE, este evident, în cazul României, că se adaugă artificial la populația cu care compar foarte mulți oameni (care nu sunt, de fapt, în țară și au nevoie foarte rar de administrație, dar nici nu au finalizată reședința oficială în alte state europene).

Adică, s-ar calcula o pondere relevant mai mică decât realitatea.

În orice caz, dincolo de dubiul de calcul de mai sus, administrațiile publice ale statelor din „Vest” care sunt beneficiare nete de imigrație sau de mulți turiști administrează în fapt un număr de oameni semnificativ peste „populația” lor (măcar la capitolul strâns gunoaie, transport, asistență umanitară și la infracțiuni), pe când administrația publică a țărilor din care au plecat milioane de oameni, cum este cazul României, au o situație inversă. Ambele distorsionează în diverse grade statisticile pe subiect – doar că în sens opus.

Chiar și pe calculele Eurostat (care nu fac corecții legat de cele de mai sus și sunt bazate în mare măsură pe ce raportează România ca date brute), ar trebui subliniat mult mai mult faptul că destule țări dezvoltate din UE au ponderi ale angajaților la stat (în sens larg) față de populație semnificativ sub România.

Germania are o pondere de aproximativ 6,56%, Olanda, una de 7,95%, Italia de 6,38%, România fiind calculată în unele statistici pe subiect cu una de peste 8,3%. De remarcat și faptul că datele de mai sus au fost prelucrate într-o analiză pe baza unor date OECD din 2023, deci pe baza unor date primare din 2022 sau 2021, înainte de aiurelile suplimentare pe acest subiect din ultimii ani de la noi, perioadă în care a crescut numărul de posturi bugetate ocupate cu aproximativ 40.000 de poziții, iar cheltuiala statului cu peste 3% din PIB.

Deci, pot fi asigurate servicii publice mult mai de calitate și cu ponderi ale angajaților în sectorul public raportat la populație relevant mai mici.

O discuție mai amplă ar trebui să analizeze și saltul de la cei aprox. 800.000 de angajați ai sectorului public din 2004 la nivelul de 1,3 milioane acum (nivel care este, oricum, semnificativ sub realitate din motivele menționate mai sus) fără salturi nici pe departe proporționale de calitate și volum al serviciilor publice. Un rol obiectiv important l-a avut aderarea la UE (care a implicat înființarea multor instituții noi și lărgirea sferei activităților statului), dar cu totul insuficient pentru a explica saltul respectiv.

În al treilea rând, cu privire la ponderea de aprox 30-31% a bugetului de stat în PIB în România - aceasta nu înseamnă nici că nu se poate administra corect țara fără impozite mult mai mari și nici că o creștere a impozitelor ar fi corelată automat cu creșterea calității serviciilor publice.

Sunt, de astfel, destule state bine dezvoltate în lume care performează bine cu un nivel de ponderi ale bugetului în PIB mai mici decât la noi. De exemplu, la nivelul anului 2023, Coreea de Sud avea o pondere a bugetului în PIB relevant mai mică (aprox 23%), Irlanda se descurca bine cu aproximativ 24%, iar China se dezvolta în continuare accelerat cu un buget de aproximativ 26,2% din PIB.[iv]

Pentru statele UE care au un buget mai mare decât România raportat la PIB, pentru a aprecia cât mai corect diferențele (dincolo de presiunile și acolo spre eficientizarea statului) trebuie date la o parte din comparație elementele care pot genera confuzie (pe lângă eventualele probleme de raportare nearmonizată sau deficitară).

[v] De exemplu, Cehia a avut un buget în 2023 de 39,91% din PIB, iar Polonia unul de 41,65%[vi], dar ar trebui avut în vedere că cehii trăiesc în medie cu aproximativ 3,5 ani și polonezii cu 2 ani mai mult decât românii. Procentele de PIB necesare în mod normal pentru pensii, sănătate și funcționari publici în plus pentru administrarea acelor ani suplimentari sunt semnificative în orice țară. Ar trebui, de asemenea, avut în vedere că ambele țări menționate au rezolvat de mult în mare măsură problema gap-ului de TVA, România lăsând generos evazioniștilor aproximativ 3% din PIB[vii] în plus față de țările respective. Polonia a și cheltuit cu aprox 2% din PIB mai mult pe apărare etc.

Germania a avut un buget de aproximativ 46% din PIB în 2024. Dar a cheltuit în același an 12,6% din PIB pe sănătate față de 5,6% în România[viii]  și a avut un gap de TVA de peste 7 ori mai mic pro-rata decât noi. Practic, dacă lăsăm diferența de 7% de PIB din sănătate și pe cea de gap de TVA la o parte, pe ansamblu, România a cheltuit în 2024 similar din PIB cu Germania sau mai mult în toate celelalte privințe (în condițiile în care cei 4 ani pe care îi trăiesc germanii în plus de români au un cost semnificativ din PIB și pe partea de pensii, nu doar de sănătate).

Nu in ultimul rând, după cum spuneam și mai sus, este evident la orice privire rezonabilă că mărirea enormă a cheltuielilor publice din ultimii ani a avut un efect redus sau inexistent pe partea de calitate a serviciilor publice și de moralitate a multor mecanisme. Nu este niciun motiv logic să presupunem că dacă mai alocăm încă 5% sau 10% din PIB sectorului public în forma actuală, se va îmbunătăți relevant acest aspect.

În concluzie, pentru a putea analiza pertinent eventualul necesar de suplimentare financiară structurală pe termen mediu, sunt necesare mai întâi transparentizarea, introducerea și urmărirea unor criterii rezonabile de performanță, responsabilizarea și reașezarea multor instituții publice.

Numeroși funcționari publici trebuie plătiți mai bine (România are un procent relativ mai redus de oameni performanți și trebuie să-i supra-plătească în toate rolurile mai importante sistemic), numeroși alții trebuie trimiși/retrimiși în sectorul privat sau trebuie plătiți mai puțin, iar alții trebuie realocați de stat către domeniile publice cu adevărat în nevoie.

În punctul de resurse agregate la care a ajuns, România nu are servicii publice ca în „Vest” nu atât pentru că nu cheltuie ca în Vest, ci mult mai mult pentru că nu are o guvernanță și o meritocrație ca în „Vest”.

Folosirea banilor în continuare ca în „Estul” românesc de până acum nu are cum să schimbe mare lucru indiferent de cât buget se mai adaugă.

Este nevoie acută și de un nou partid politic decent, chiar dacă segmentele reformiste din partidele actuale încă mai au ocazia să arate că se pot redresa.

În orice caz, fără reforme serioase în sectorul public, mărirea bugetului în principal pe seama sectorului privat doar va deșira și mai tare contractul social românesc, rupt deja în destule locuri.

*******